SPITALUL

Priveam fata barbatului din fata mea, devenita de acum un monument al suferintei si incercam sa gasesc cateva vorbe potrivite care sa ii aduca alinare, dar cum incercam sa spun ceva, lacrimile imi inundau ochii, iar nodul din gat nu imi permitea sa scot nici un cuvant.
Doar ganduri si intrebari adresate lui Dumnezeu… de ce Doamne…ajuta-ma te rog sa gasesc doctorul potrivit care sa il vindece…da-mi puterea sa-i pot spune ceva care sa il faca mai puternic, sa ii dea putere sa lupte cu boala…nu am primit nici un raspuns…doar vesti proste.
In fiecare zi rosteam aceeasi intrebare. Si primeam acelasi raspuns invariabil.
- Cum e azi? Mai bine?
- Nimic, parca e din ce in ce mai rau, imi raspundea cu o voce stinsa, lipsita de vlaga.
- Hai maaa, poate esti prea obosit si nu iti dai seama, chiar nimic?
- Nimic!
Cum sa faci fata unui asemenea dialog?
Din cand in cand o asistenta medicala mai trecea prin salonul imens in care barbati si femei se refaceau dupa operatii complicate sau isi traiau ultimele clipe. Din cand in cand gemetele cuiva infiorau linistea salonului.
In patul alaturat, un tigan cu o burta enorma scancea ca un copil mic. In jurul patului o multime de rude care de care mai colorat imbracata si cu lanturi immense de aur la gat. Asistenta alearga spre patul tiganului la cel mai mic vaiet si plina compasiune, il rasfata cu tot felul de atentii exagerate.
Voci lipsite de vlaga chemau in ajutor, aveau nevoie de calmante, de o mangaiere, cine stie. Asistenta nu auzea decat o singura voce, cea care ii strecura in buzunar bancnotele una dupa alta. Dupa o jumatate de ora, in sfarsit s-a desprins de langa pat, urmata de admiratia intregului clan.
Un batran legat de maini si picioare se zbatea in liniste. Alaturi, pe perna, avea asezata proteza dentara.
Intr-un alt pat, langa fereastra un alt batran, batea aerul cu mainile lui slabe, aproape discarnate, parca cerand ajutor, dar nimeni nu ii acorda nici o atentie. M-am dus langa pat sa il intreb daca are nevoie de ceva. A bolborosit ceva, dar nu am reusit sa inteleg ce vroia sa spuna. Atunci m-a dus la asistenta si am rugat-o sa vina si sa vada ce se intampla cu batranul, prea se zbate. Ea mi-a facut cu mana un semn, a lehamite si si-a intoars privirea spre televizor.
Varul meu mi-a facut semn sa renunt. Nu intelegeam de ce, dar mi-a explicat motivul. Batranul acela era adus acolo de catre familie. Au crezut ca o buna prietena de-a lor care era asistenta pe sectie va avea grija de el. Asistenta a primit ceva bani pentru efortul ei de a-l face pe “tataie” sa se simta mai bine, dupa care, fericita de pleasca cazuta ca din senin, a uitat complet ca avea o datorie nu numai fata de acea familie, ci si fata de batranul neajutorat si suferind, uitat in acel pat de langa fereastra. Se parea ca nimanui nu ii pasa de el, iar daca insistam, asistenta putea sa imi interzica sa mai intru in salon, asa ca era mai bine sa las lucrurile asa cum erau…Dumnezeu cu mila.
Doi ochi ingrozitori de tristi si plini de durere ma priveau insistent. Imi venea sa mor de rusine ca nu faceam nimic, ca nu m-am dus la asistenta sa o iau de mana si sa o duc langa patul batranului, sa vada de ce are nevoie, dar barbatul din fata mea, ma ruga la fel de trist si disperat sa nu fac un gest necugetat, ca sa ajunga si el, singur si la mila celor care ar fi trebuit sa ii acorde ingrijiri.
In cele din urma asistenta a observat dialogul meu mut cu celalalt bolnav si mi-a spus ca este cazul sa plec. Mi-am luat la revedere de la varul meu, l-am sarutat pe frunte si l-am asigurat ca dimineata inainte de serviciu voi trece sa il vad. A schitat un zambet firav pentru care m-am grabit sa il laud.
- Asa te vreau, si maine sa imi spui ca ai putut dormi, ai mancat ceva si chiar ca te simti mai bine.
- Bine, sa speram ca va fi asa.

Ma simteam frustata. Asistenta insista sa plec, imi tot spunea ca vizita s-a terminat, chiar daca langa patul tiganului mai erau inca vreo sase persoane care puteau ramane acolo atata timp cat doreau.
Vatul meu m-a urmarit cu privirea pana la usa si cu mare greutate si-a miscat putin mana dreapta, in semn de “la revedere”. Imi era greu sa mai intorc capul, deja lacrimile imi curgeau nestavilite pe obraz. Nu m-am oprit la lift, si am coborat in fuga scarile. Doream sa parasesc cat mai repede spitalul acela blestemat, in care am vazut atata durere, suferinta si nepasare.
Am ajuns in strada. Am inceput sa plang in hohote. Rarii trecatori de la acea ora, intorceau capul si incearcau sa spuna ceva, dar nimeni nu indraznea mai mult, asa ca treceau mai departe, ducand cu ei o intrebare: oare ce s-a intamplat?
Un barbat a inceput sa fie de-a dreptul insistent. Parea hotarat sa intre in vorba cu mine. Mi s-a facut frica. Nu stiam ce intentii avea si oricum era destul de traziu. Pana la autobuz mai aveam de traversat un parculet, lucru nu chiar linistitor. Din fericire i-a sunat telefonul si a renuntat sa ma mai urmareasca.
Am urcat in primul autobus fara sa ma uit la numar, si dupa ce a pornit din statie mi-am dat seama ca era gresit, dar nu mai era nimic de facut. Am coborat la prima si am luat un taxi. Era deja trecut de 11.
Destul de tarziu ca sa mai astept un alt autobuz si in plus eram epuizata. Ce ironie! Eu ma plangeam de epuizare cand am lasat in spital pe cineva drag, care din cauza durerilor nu reusise sa doarma de saptamani intregi.
Am ajuns acasa aproape de miezul noptii. Am intrat direct in baie. Am stat sub dus cu hainele pe mine vreme indelungata. Imi doream ca apa sa imi spele amintirile, sa spele durerea din ochii bolnavului din salonul varului meu, sa spele durerea varului meu, sa imi spele lacrimile care nu mai conteneau sa curga.
In cele din urma fierbinteala apei m-a obosit. Mi-am dat hainele ude jos, mi-am pus halatul si m-am bagat in pat.
Am inceput sa sa ma rog..ma rugam si plangeam...poate de data asta cineva de sus ma asculta…am adormit rugandu-ma. Simteam cum lacrimile sarate se uscau pe obraz si cum pielea devenea uscata. Nu m-am simtit in stare sa ma ridic si sa ma sterg, eram atat de obosita! In plus ma durea atat de tare sufletul, incat nu ma mai simteam capabila sa fac nici un gest. Somnul venea ca o usurare.
Nu stiu cand am adormit sau cat. Un vis tulburator m-a trezit definitiv. Marian ma striga, intindea mainile spre mine si ma implora sa il ajut. Aveam impresia ca ceva rau s-a intamplat. Primul impuls a fost sa sun la spital, dar m-am oprit la timp. Daca in sfarsit a adormit si eu il trezeam?
Am inceput din nou sa ma rog si am continuat pana spre dimineata. Cred ca nicioadata nu ma rugasem atat de intens si de mult ca pana in acele zile. Pana atunci, parca de fiecare data cand am cerut ceva am fost auzita, dar acum, cand aveam asa mare nevoie de ajutor, aveam sentimentul ca fusesem ascultata de prea multe ori ca mi se cam terminase creditul.
Incepuse deja sa se lumineze, auzeam ceasurilor vecinilor dand desteptarea, cineva si-a facut dus. Nu mai era mult pana cand puteam merge din nou la spital sa vad ce se intamplase peste noapte.
Pe canapeau asezata la intrarea in salon nu mai era aceeasi asistenta, era alta. M-am bucurat. Nu pentru ca o cunosteam pe acesta ca fiind mai buna, dar cea de seara trecuta imi vazuse privirile dezaprobatoare si era posibil sa nu imi mai permita sa intru. Nu era nici o deosebire intre ele, doar chipurile se schimbau, obiceiurile nu. Nici nu mai stiai cat i-ai dat, cui i-ai dat. Oboseala si stresul isi spuneau cuvantul. Singurul lucru pe care mi-l impuneam sa nu il uit era acela de a avea bancnote potrivite pentru asistente. O bancnota de 10 RON insemna un calmant, alinarea durerilor pentru cateva ore, uneori doar pentru o ora sau doua.
Si ele si eu steam, toate aceste se vor sfarsi curand, si cu cat acest curand se apropia, cu atat mai mult cresteau pretentiile. Stiau ca primesc oricat pentru un calmant.
Dupa ce isi terminau tura se intorceau acasa, multumite si fericite ca a mai trecut inca o zi cu salonul plin de bolnavi.
Cu toata aglomeratia din Bucuresti, in acea dimineata drumul spre spital a parut mai scurt ca niciodata. Dintr-o data m-am trezit in Dorobanti, la Perla. Am inceput sa alerg pe stradutele dintre blocuri, doar sa ajung mai repede si sa am cat mai mult timp de petrecut cu Marian, inainte sa plec la serviciu. Stiam ca nu voi putea sa ma invoiesc in timpul zilei si puteam sa il vad din nou abia seara dupa ora 6. In situatia lui, atatea ore insemnau destul de mult. Ma ingrozea gandul ca ceva rau se putea intampla in timpul cat voi fi la birou si nu ii voi putea fi aproape in cazul in care ceva rau se intampla.
Cand am ajuns la etajul patru, coridoarele erau destul de pustii. Din cand in cand, cate o usa trantita si cam atat. Am intrat in salon cu teama. Marian era trez. Avea privirea intoarsa spre usa parca ma astepta. Era atat de palid incat ma speria. Mi-am luat o mina optimista, si am inaintat in varful picioarelelor spre el. L-am sarutat pe frunte si i-am aranjat putin cearceafurile. Mi-a facut semn sa ii invelesc mai bine picioarele pentru ca le avea foarte reci. As fi vrut sa i le masez putin, dar orice miscare, cat de mica, ii provoca dureri atroce. Atatea fiare si tuburi intrau si ieseau din pieptul lui incat nu cred ca gaseai un loc in care sa iti asezi nici macar palma. Am incercat sa ii dau putin ceai, dar ceva se intampla, nu putea inghiti, ceaiul ii curgea din gura. M-am prefacut ca nu observ si l-am sters cum am putut, ca sa nu il las ud.
Si eu si el ne prefaceam ca totul e in regula, dar amandoi steam ca nimic nu era in ordine, ca lucrurile se agravau de la o ora la alta, fara sa putem sa facem ceva. Am inceput sa vorbim de nepotica lui, ca si cum de asta ne adunasem in acel salon sinistru. Doar daca aminteai de cea mica fata i se lumina, ii zambeau ochii, si durerea parca disparea. Nu am stat mai mult de 5 minute, asistenta care imi spusese sa ies din salon cu o seara inainte a aparut ca din pamnat si mi-a spus ca trebuie sa plec. Mi-am luat la revedere, i-am spus ca voi mai sta putin pe coridor, poate voi reusi sa intru din nou peste cateva minute. Durerea a pus din nou stapanire pe chipul lui palid, i l-a schimonosit atat de rau incat mi s-a facut frica. Imi era frica ca aceea va fi ultima imagine pe care o voi avea cu el in viata.
Am inceput sa tremur si sa plang. Am simtit nevoia sa ma sprijin de ceva. Am gasit o targa pe care era aruncat un cearceaf insangerat. Intr-o alta situatie, acel cearceaf mi s-ar fi parut cumplit de vazut, dar acum, dupa ce vazusem expresia de pe fata varului meu, era doar un cearceaf patat. Nu mai conta daca era sange sau altceva. Pret de un minut m-am sprijinit de acea targa, dupa care mi-am revenit si am incercat sa vad daca mai aveam sansa sa intru in salon. Asistenta era instalata la intrare, deci….nici o sansa.
Am scos telefonul din geanta si l-am sunat. I-am explicat care este situatia, si am cazut amandoi de acord ca nu este bine a fortez lucrurile. Am vorbit vreo cateva minute, poate 10. Avea glasul atat de stins, incat nu intelegeam mare lucru, dar am continuat sa vorbesc, pentru ca stiam ca avea nevoie de sprijin din partea celor dragi.
Zilele au trecut una dupa alta, iar situatia a devenit din ce in ce mai rea. Treptat, treptat i-au amortit picioarele si o durere teribila parca alerga prin tot corpul. Dupa vreo doua saptamani a scapat de toate fiarele si tuburile care ii strabateau pieptul. A fost mutat intr-un alt salon, unde alte femei si barbati se luptau pentru inca o zi de viata, se luptau cu durerea si nepasarea celor din spital. Acum aveam un alt doctor, alte asistente si alte infirmiere. Urmau alte portii de umilinta zilnica, si alte zeci de bacnote strecurate in buzunarele incapatoare ale asistentelor si infirmierelor. In zilele cand faceam rost de mai mult, ne puteam permite sa deranjam si doctoral cate o intrebare. Aici am cunoscut-o pe “doamna Doinita”, cum ii spuneau bolnavii. Era o asistenta tanara, inalta si destul de draguta. Strabatea salonul cu aerul unei stapane si ne masura pe toti din ochi cu superioritate. Bolnavii, ceva mai in putere, o tot chemau. Vroiau una, ba vroiau alta. Nu se sinchisea sa raspunda decat acelora care aveau suficiente bancnote la ei. M-au uimit buzunarele ei imense si intotdeauna primitoare.
Starea varului meu s-a agravat. De la o zi la alta i-au amortit picioarele pana nu le-a mai simtit deloc. Amorteala a urcat din ce in ce mai sus, pana a ajuns la piept. Doar mainile si le mai misca. Ii era un frig cumplit si tot corpul ara doar durere. Nimic nu il mai calma. Din cand in cand o rugam pe “doamna Doinita” sad ea aerul conditional mai incet, era chiar langa patul varului meu si desigur, avand in vedere starea lui, il facea sa se simta si mai rau. Doamna Doinita il dadea putin mai tare, nu de alta dar vroia sa il invete minte si sa nu mai deschida gura altadatra. Bolnavul din patul alaturat era infasurat tot in prosoape, si el suferea de frig, dar nu indraznea sa spuna nimic. Cand s-a eliberat un pat, am rugat-o sa il mute pe varul meu acolo, dar nu a fost chip sa o convingem. Probabil, nu ne-am strecurat mana destul de des, in buzunarele incapatoare ale celebrei doamne. Adevarul era ca ajunsesem la fundul sacului, dupa o operatie pe creier, o operatie la plamani si o paralizie. Doua luni de spitalizare ne secatuisera atat de tare incat eram disperati.
Dupa ce a stat mai bine de o saptamana in acel salon, fara ca cineva sa ii dea mai mult decat niste calmante, paralizia s-a instalat in tot corpul. Atunci, a venit un doctor, care ne-a spus ca este cazul sa il luam acasa, pentru ca din punctual lui de vedere, totul era merge bine.

Frustati si depasiti de situatie, l-am luat acasa, intrebandu-ne ce vom face, cum ne vom descurca?
Atunci, Marian si-a dat seama ca acelea erau ultimile lui clipe de viata petrecute alaturi de cei dragi.
Oare exista vreo metoda prin care sa il convingi ca lucrurile merg spre bine?

MAIDANEZII

Trecem grabiti pe langa ei, iar daca le aruncam in treacat o privire si ii vedem asa cum sunt, tristi, flamanzi, cu rani deschise si purulente, intoarcem capul, de parca am vrea sa negam realitatea. Ne gandim la lucruri mai frumoase, fredonam o melodie..si gata, cosmarul s-a dus. Este doar o iluzie, cosmarul ramane acolo in strada, asa cum era mai inainte, flamand, bolnav sau ranit.
Acestia sunt “maidanezi” nostri, cei pe care unii ii apara, altii ii acuza, ca si cum ei ar fi plaga societatii. Nimeni nu isi pune intrebarea de unde au aparut, nimeni nu se simte vinovat ca i-a abandonat in strada, ca pe lucruri lipsite de valoare, inca de cand aveau cateva saptamani si se incurcau printre picioarele oamenilor in cautarea cuiva care sa le ofere protectie sau ceva de mancare.
Traim intr-un oras cu peste doua milioane de locuitori, un oras in care chiar daca este foarte aglomerat, ne simtim uneori singuri. Asa si aceste biete fiinte nefericite, condamnate, ucise cu bestialitate, ranite doar din placere, se simt singure. Un oras atat de mare nu poate adopta cateva mii de suflete care s-ar multumi cu atat de putin….Un oras care se plange ca nu gaseste fonduri pentru un adapost civilizat, sau macar pentru niste custi si ceva hrana…, un oras in care se gasesc fonduri pentru parlamentari burtosi, mai mult adormiti decat treji, dar care isi imagineaza ca au necesitati cu mult mai mari decat restul populatiei.
Generatii intregi de copii au crescut cu acest dispret fata de bietele patrupede. Observ parinti, care in momentul in care trec cu copilul pe langa un catel, il indeamna sa il goneasca. Bietul copil care inca nu stie sa vorbeasca, sa spuna ca i-ar face placere cel putin sa priveasca catelusul care da din coada prietenos, invata ca acel catelus este ceva ce poate fi alungat, batut sau omorat fara sa te traga nimeni la raspundere.
Se discuta despre faptul ca legea pentru protectia animalelor a fost votata. Romanul rade de aceasta lege, i se pare inutila, si oricum nimanui nu ii pasa, pentru ca nimeni nu va plati doar pentru faptul ca a ucis un caine, o pisica sau de ce nu, un cal. Doar era al lui.
Cand vine televiziunea, hai sa il aratam pe ala ca a omorat cainele…si ala e mandru, il vad vecinii, si poate or sa ii stie si un pic de frica, ca de…e aprig la manie. Un pic catranit ca a primit o amenda, dar a meritat. A fost la televizor.

Dumnezeu a lasat animalele pe pamant ca ajutor omului, iar omul avea datoria sa le ingrijeasca si sa le acorde tot sprijinul.
De sarbatori, sau cu ocazia diferitelor sarbatori religioase mase de oameni se inghesuie sa mearga la biserica. Nu conteaza ca in rest nu au treaba cu Biserica, dar au auzit ca in acel moment se intampla lucruri mari daca se duc sa pupe nu stiu ce moaste si la sfarsit primesc si o sarma gratis. Multumiti, intorc acasa si asteapta minunea.
Nu se intorc mai buni sau mai toleranti. Se intorc asa cum a plecat. Lipsiti de compasiune sau intelegere, fata de cei din jur, fata de creaturile care i-au fost date in grija. Asa s-au obisnuit sa fie, suflete sterpe si nefericite.